E complicat să alegi cel mai frumos cântec din cinema, dar cel mai simplu criteriu mi se pare acela că trebuie să fie musai acel cântec care să-ţi vină primul în minte, înainte de orice altă scenă iconică, nume de actor sau final magistral. Să fie primul gând când auzi titlul unui film. Şi atunci când îl asculţi să te invadeze, concentrat în 3 minute, tot filmul, epoca, momentul vieţii în care l-ai văzut, suferinţele personale ale momentului, triumful, fricile, complexele, speranţele, tot pachetul. Şi mai există şi muzici în cinema atât de distilate încât suprind un sentiment uman în forma lui cea mai pură, cu cele mai multe carate. Cel mai copleşitor exemplu e coloana sonoră a lui Bernard Herrmann la ultra-iconicul thriller Psycho al lui Hitchcock. Datorită lui Herrmann, în filmul lui Hitchcock chiar şi atunci când e linişte există frica, ea permează fundalele, disonantă faţă de toate lucrurile, de intimitatea amoroasă, de norocul lui Marion de a scăpa la mustaţă de un poliţist, de amabilitatea lui Norman Bates. Imaginea face tot posibilul să ne asigure că totul e bine, dar viorile şi violinele perturbate ale lui Herrmann adâncesc disconfortul generat de pura intuiţie că adevărul e altul, unul cumplit. Repetată paroxistic în scena duşului, doar muzica singură a devenit sinonimul morţii în chinuri, a rapacităţii criminalului şi a hăului fricii victimei. Într-un secol de cinema, frica s-a perimat, thrillerele şi filmele horror fac eforturi tot mai chinuite să o recompună, de fapt să mai găsească un fel de a face să ţâşnească un filon al fricii din subconştientul infinit al oamenilor. Pentru că la fel cum nu putem trăi fără dragoste, nu putem trăi fără doza noastră de frică nefamiliară. Şi imginea s-a perimat, Psycho e o lecţie de cinema fabuloasă, un rafinat exerciţiu intelectual acum, dar nu cred că e cineva, slavă Domnului, care ar vrea să adoarmă pe viorile violatoare a lui Herrmann.
Şi la celălalt capăt al spectrului e “Yumeiji’s Theme”. Ea, Maggie Cheung, coboară treptele pe o străduţă înghesuită până la magazinul cu tăiţei. Îi vedem silueta din spate, rochia-chimonou chinezesc e atât de elegantă, linia gâtului arcuită şi precisă şi pe restul aglomeraţiei camera e defocalizată. Ea coboară, aşteaptă, urcă din nou treptele. Părăseşte cadrul în care rămâne tabla cu numele în litere chinezeşti ale magazinului de tăiţei, o lampă cu becul aprins în întuneric. Apoi el, Tony Leung, intră în cadru, coboară scara magazinului de tăiţei. Trec o secundă unul pe lângă altul. Între cei doi vecini din In The Mood for Love al lui Wong Kar Wai mocneşte atracţia şi ei se hotărăsc să nu îşi înşele niciunul jumătăţile care îi înşală. Sofia Coppola a făcut în Lost in Translation un tur de forţă al interiorizării şi minimalismului. A chircit tot patetismul expansiv al cinemaului american ca să obţină o clipă de apropiere perfectă între un bărbat şi o femeie. În schimb, personajele lui Wong Kar Wai chiar sunt interiorizate, descurajator de interiorizate. Şi-atunci vioara din “Yumeiji’s Theme” traduce abisul de sentimente dintre cei doi asiatici care trec tăcuţi şi serioşi unul pe lângă altul. Durererea reţinerii lor de a ajunge unul în patul celuilalt, imensitatea spaţiului gol dintre ei, umplut de dorinţe, felul cum se simt complet acaparaţi de tot ce nu se întâmplă între ei. Muzica sunt sufletele lor dilatate care dansează în jurul lor.
Dar favoritul meu din toate timpurile rămâne “Moon River”, cântecul scris de Henry Mancini pentru Audrey Hepburn în Breakfast at Tiffany’s pe care Audrey îl cântă la chitară. Comedia romantică a unui secol de cinema, emblema comediei chic de la Hollywood. Filmul lui Blake Edwards şi cântecul lui Henry Mancini au de fiecare dată acelaşi efect de intoxicare. Nicio altă comedie romantică nu conţine atâta vulnerabilitate urbană şi eleganţă, o experienţă aproape religioasă a modei. “Moon River” e unul dintre imnurile de final ale Hollywood-ului de aur, a generaţiei care nu-şi dorea să trăiască sălbatic şi să moară tânără, ci să trăiască şi să moară cu stil. Fiecare ascultare garantează doza ei de elegantă transcendenţă.
Dar care e cântecul tău preferat din cinema? Care e piesa aceea care vine înainte de imaginea de pe ecran să te răscolească de fiecare dată?
text de: Laura Popescu
